JUCĂTOR DE REZERVĂ, 1992
Din Soseşte zăpada
Mereu cineva
S-ar părea că e totul în ordine
Şi iată privesc fericit elementele toate
Pămîntul şi apa lumina văzduhul
Şi mugurii mici care-abia se deşteaptă
Din somn şi anunţă un nou anotimp
Al speranţelor
Şi totuşi mereu cineva
Îmi trimite pustiuri şi umbre
Şi reci interdicţii
Şi-mi pune pe umeri poveri nevăzute
Mereu cineva se ocupă să-nchidă ferestre
Să tragă obloane
Să facă-ntuneric
Un vis
Un vis – o pasăre de vis
Un minuscul imbold
Ca o gîză pe geam
Salutînd universul cel mare
Explozia mută – desfăşurarea extatică –
Un vis – o părere de vis
Şi iarăşi te-ntorci la periplul diurn
La palida umbră a celor trăite deja
La goana rotirii
În cercuri tot mai restrînse
Şi fără nici o Itacă
Spre care să-ţi duci întristarea
Credinţa –
Un vis – o părere de vis
Şi drumul întors
Către punctul cel mort
Nici iluziile
Sînt zile
Cînd nu mai ştii ce să crezi
Despre tine sau despre lume –
Se pare că nici iluziile
Nu mai slujesc la nimic
Nici orgoliul nu mai dă relief
Măruntelor tale înfăptuiri –
Te vezi aplatizat
Şi redus la un rol periferic
Redus de fapt la ceea ce eşti
Cu adevărat dar nu vrei să recunoşti
Decît în silă uneori
Cînd nu mai ai putere să visezi
La Cavalerul fără de prihană
Care de-atîtea ori te-a protejat
Cu preafrumoasa lui Nechibzuinţă
În Speranta că…
Mai aprind o ţigară
În speranţa că…
Dar nu se întîmplă nimic deosebit
Inspiraţia stă lungită printre mobile
Ca un cadavru învechit –
Mă împiedic de el
Cînd vreau să merg la fereastră
Să văd ce se întîmplă pe-afară –
Dar afară sînt zdrenţele iernii –
Mă întorc şi iarăşi mă încurcă
Matahala asta neagră –
Mai aprind o ţigară şi…
Numai volute de fum cenuşiu
Îmi umplu odaia
Şi cadavrul acesta
Care îmi stinghereşte cuvintele
Şi mă fixează aici să-l veghez –
Mă răzvrătesc şi întreb – pînă cînd?
Şi golul deschide o gură mare
Şi mă înghite
Cu oase cu tot
Repetări
Repet pînă la saturaţie aceleaşi enunţuri
(Constat cu tristeţe recitindu-mi poemele
Care se-adună-n caiete)
Mă repet ca un catîr ce nu ştie
Prea multe şi se mulţumeşte cu
Aceleaşi mişcări şi cu aceleaşi deprindeeri
Pe care viaţa obişnuită
Stăpîna placidă i le dictează –
Mă repet dar nu cu plăcere
Şi catîrul din mine tot mai visează
Metamorfoze bizare şi fapte năstruşnice
O soartă de om autentic
Şi bine dotat pentru mari încercări
Şi izbînzi – dar şi asta am spus-o
Cîndva şi cum viaţa nu se grăbeşte
Să facă minuni voi pricepe şieu
În sfîrşit că e cazul să fiu înţelept
Şi să nu mă mai las amăgit
De iluzii deşarte
Deşi este greu de trăit fără ele
Nu este chiar imposibil
În acelaşi decor
Şi aşa mai departe
Toate se repetă pînă la saturaţie –
Între starea comună
Şi starea de graţie
Şontîc-şontîc prin viaţa materială
Printre oameni şi lucruri
Adesea punînd la-ndoială
Propria mea existenţă
Sînt treaz sau visez?
Nu se ştie –
Nici o diferenţă
Între vis şi trezie
Mă învîrt în acelaşi decor cenuşiu şi bizar
Aşteptînd să trăiesc
Observînd că dispar
În această bucătărie
Zile şi zile am cheltuit
În această bucătărie mică şi primitoare
Unde în fiecare zi ne aşezăm la masă
Dimineaţa la amiază şi seara
Unde întotdeauna e ceva de înfăptuit
Pentru buna desfăşurare a vieţii cotidiene
Unde am stat de vorbă şi am chibzuit
Ce-i de făcut în atîtea împrejurări
Care prin timp s-au ivit
Şi ne-au pus la-ncercare
Şi ne-au mîhnit sau ne-au făcut bucuroşi
Unde am privit pe fereastră
Cum vin şi se duc anotimpuri
Cum apar dimineţi şi amiezi şi amurguri
Şi cum stăruie marele nuc viguros
Nu departe de noi -
Aici în această bucătărie
Unde stau şi acum
Amintindu-mi de toate
Ca într-un vis
Mă uit la mine
Mă uit la mine mă studiez
(O deprindere veche)
Urîtă arătare – numai poticniri
De linii strîmbe şi nefireşti
Altădată cel puţin eram tînăr
Şi acest fapt era un avantaj
De mîna-ntîi – acuma
Nu-l mai am şi nici nu mai
Pot spune: totul e în faţă
Nu mai pot spune aproape nimic
Şi stau zgribulit
Ca într-un frig perpetuu
Şi-abia îndrăznesc
Să-mi scot în lume trupul
Cel bîntuit de teamă şi de neputinţe
Mă uit la mine şi mă întristez
Şi caut disperat un gînd frumos
Liniştitor – şi nu găsesc decît
O secetă ce pustieşte totul
Poate că ei
Să scriu versuri care să dureze –
Parcă poţi să ştii ce rezistă
Şi ce nu rezistă din toate bîjbîielile tale
Prin orizonturi succesive ale vieţii
Printre gînduri şi sentimente
Printe sensuri niciodată limpezi pe deplin
Parcă poţi să ştii
Dacă poveştile tale placide
(Sau chiar pline de nerv) despre tine
Cel de sub vremi sau cel împotriva lor
Vor mai spune cuiva ceva –
Cine să ştie cum vor gîndi cei de mîine
Şi ce impulsuri şi ce predispoziţii
Îi vor face să tresară –
Poate că ei vor considera perioada aceasta
Un episod încheiat
De care e mai bine să nu-şi mai aducă aminte
Poate vor prefera
Să nu se mai complice fără rost
Cu noi ce-am fost şi n-am prea fost
Oglinda mistuitoare
Înaintez prin viaţă – mă caut
Şi iată nici astăzi nu ştiu
Ce e autentic şi ce e fals
În această ezitantă peregrinare –
Nu desluşesc niciodată precis
Hotarul dintre adevăr şi neadevăr
Uneori spun: acesta sînt eu
(Aceste gînduri şi sentimente
Aceste porniri atitudini reflecţii)
Apoi constat
Că perspectiva se schimbă
Şi unele nuanţe ale adevărului meu
Devin desuete şi inautentice
O convingere fermă se veştezeşte
Ca o frunză atinsă deodată de ger
Şi eu simt că sînt altul
Decît cel care-am fost
Iar acela îmi apare acum
O variantă înşelătoare a fiinţei mele –
Înaintez prin viaţă
Mă caut
Ca într-o oglindă mistuitoare
Cu nesfîrşite răsfrîngeri
Boffin1157
bloghead1959
No comments:
Post a Comment